La prima ședință de după vară, în sala cu scaune desperecheate, cineva pune pe masă o foaie goală și întreabă ce cântăm la festivalul din toamnă. Răspunsurile vin repede și se bat cap în cap. Unul vrea doar piese pe care le știe tot orașul, altul vrea ceva ce nu s-a mai auzit pe aici, iar trei dintre voluntari tac, pentru că ei sunt acolo mai degrabă ca să ajute decât ca să cânte. Începutul de sezon e momentul în care se hotărăște tonul întregului an, iar alegerea repertoriului pare o chestiune de gust, dar e mai degrabă una de organizare. Cele două drumuri mari, muzica românească și cea internațională, au fiecare părțile lor bune și limitele lor, iar o echipă de voluntari le simte altfel decât una de profesioniști.
Cum arată o echipă de voluntari când vine vorba de muzică?
Spre deosebire de o trupă obișnuită, echipa aceasta nu s-a format în jurul muzicii, ci în jurul unei cauze, al unui eveniment sau al unui loc. Oamenii vin după serviciu, obosiți, cu timp puțin și cu niveluri foarte diferite. Unul știe să citească o partitură, altul cântă după ureche, altul doar vrea să fie parte din ceva.
Din acest motiv, orice alegere de repertoriu trebuie judecată cu o întrebare practică: cine o poate învăța, în cât timp și cu ce sprijin. Piesa frumoasă pe care o învață doar doi oameni nu e frumoasă pentru grup, ci pentru doi dintre membri.
Mai contează și publicul. Dacă evenimentul e într-un cartier, pentru vecini, ceea ce se cântă trebuie să creeze un fel de recunoaștere. Dacă e o seară deschisă oricui, o dozare între cunoscut și nou ține atenția trează.
Cu aceste lucruri în minte, putem compara cele două direcții fără să le punem pe una deasupra celeilalte.
Ce aduce repertoriul românesc, și unde se oprește?
Primul avantaj e limba. Textul în română se înțelege din prima, iar voluntarul care nu are experiență de scenă se simte mai sigur când știe despre ce cântă. Se adaugă memoria colectivă: multe piese românești sunt cunoscute de generații, așa că publicul se alătură fără invitație, iar atmosfera se încălzește de la sine.
Al doilea câștig este ușurința pregătirii. Multe melodii sunt familiare din copilărie, iar repetițiile încep de la un nivel la care nimeni nu se simte prost. Într-o echipă în care oamenii vin la oră diferită și rămân cât pot, asta contează enorm.
Limita apare când totul rămâne la același nivel. Dacă tot sezonul cântăm doar ce știm, riscăm ca voluntarii să se plictisească, iar publicul să prevadă fiecare final de refren. Piesele prea familiare au și un alt dezavantaj: oamenii le compară cu versiunile pe care le au în cap, iar orice abatere pare greșeală.
De aceea, repertoriul românesc merge cel mai bine ca bază, ca un teren solid pe care construiești, nu ca singurul program al anului.
Ce câștigi cu muzica internațională, și ce îți ia?
Aici apare diversitatea. O piesă dintr-o altă limbă sau dintr-o altă tradiție deschide ușa către sonorități noi, iar voluntarii curioși o primesc cu entuziasm. Se pot alege ritmuri care se potrivesc cu temperamentul grupului, de la ceva liniștit până la ceva dansant, fără să te limitezi la ce se cântă pe plan local.
Cine vrea să-și facă o idee despre varietatea posibilă poate parcurge secțiunea de muzică internațională de pe RomusicTV, o sursă bună pentru a vedea ce se ascultă și cum sună lucrurile în afara granițelor. Nu trebuie să alegi de acolo ceva anume; contează să-ți faci o ureche.
Limitele sunt practice. Textul într-o limbă străină cere timp pentru pronunție, iar unii voluntari se blochează. Piesele pot avea structuri mai complicate, care cer repetiții în plus, iar o echipă care se întâlnește rar nu le poate parcurge lejer.
Mai e și întrebarea publicului: dacă nimeni din sală nu a mai auzit piesa, entuziasmul trebuie să vină de pe scenă. Unii o fac natural, alții au nevoie de un moment de prezentare, două fraze despre ce urmează.
O variantă la care ne gândim rar este să lași grupul să voteze, dar între două piese, nu între zece. Când alegerea e restrânsă, discuția se scurtează, iar fiecare se simte ascultat fără ca ședința să dureze până la miezul nopții. Rezultatul e un repertoriu pe care îl simți al tău, nu impus de cineva.
Merită testat și un lucru simplu: cântă fiecare piesă o singură dată, la prima ședință, fără pretenții. Vei vedea imediat care piese se leagă de la sine și care cer muncă. Ce merge din prima merită păstrat, iar ce nu merge poate fi amânat pentru sezonul următor.
Ce limite comune au amândouă drumurile?
Indiferent de ce alegi, rămâne partea de drepturi și autorizări. Orice eveniment public cu muzică are reguli, iar răspunderea e bine să fie clar stabilită de la început, cu cineva care știe cum se rezolvă, nu cu o presupunere că se aranjează pe loc. Cine organizează trebuie să verifice din timp ce implică locul și evenimentul.
Apoi vine echilibrul de timp. Fie că alegi o piesă veche, fie una nouă, o echipă nu poate duce mai mult de câteva piese noi odată. E mai bine să ai opt piese care merg decât doisprezece care se clatină. Experiența arată că ultimele două piese din listă sunt cele pe care le mai ajustezi până în ultima zi.
Nu trebuie să uităm nici de oboseală. Voluntarii nu sunt plătiți, iar dacă repetițiile devin o corvoadă, vor dispărea unul câte unul. Un program ușor, cu pauze și cu momente de glumă, ține oamenii aproape mai bine decât orice regulament.
Cine face ce într-o echipă fără profesioniști?
Într-un grup mic, rolurile se amestecă: cel care a compus melodia ajunge să aranjeze și să regleze sunetul, iar cel care s-a ocupat de organizare ajunge să cânte. Totuși, merită să știi că sunt meserii diferite, iar a le separa mental ajută la repartizarea sarcinilor.
Cine vrea să înțeleagă mai bine granița dintre ele poate citi diferența dintre producător și compozitor, un subiect care devine concret atunci când trebuie să hotărăști cine se ocupă de ce în echipă. Compozitorul pornește de la idee, iar producătorul se ocupă de felul în care ea ajunge să sune.
În practică, asta înseamnă că poți numi, chiar și informal, un om responsabil de aranjament și altul responsabil de sunet. Nu trebuie să aibă titlu, ci o sarcină clară. Fiecare știe ce are de livrat și ce nu îi revine.
Când rolurile sunt limpezi, discuțiile despre repertoriu devin mai scurte. Nu mai e nevoie ca toți să aibă o părere despre tot, ci doar cei care răspund de partea respectivă.
Dacă în echipă sunt și oameni care nu cântă deloc, dă-le o sarcină în jurul muzicii: să ducă boxele, să facă afișul, să stea la ușă, să pregătească ceaiul de la pauză. Fiecare mână contează, iar un eveniment cu public se sprijină, în mare parte, pe lucruri care nu se aud.
Cum exersezi în fiecare zi, câte puțin, fără să te epuizezi?
Un grup de voluntari nu poate repeta zilnic împreună, dar fiecare membru poate exersa individual cinci sau zece minute pe zi. Nu e puțin, dacă este constant. O melodie ascultată în drum spre serviciu, un refren cântat în baie, o linie de ritm bătută pe masă la cafea: toate se adună.
Poți trimite grupului, la începutul săptămânii, doar piesa pe care o aveți de pregătit, nu tot repertoriul. Mai puține lucruri înseamnă mai puține motive de stres. Iar la ședința comună, repetiția se rezumă la lipirea bucăților, nu la învățare de la zero.
Acolo unde se poate, înregistrează repetițiile cu telefonul și trimite fragmente scurte. Oamenii se ascultă și se corectează singuri mai bine decât ar face-o dacă ar fi corectați de altcineva.
Sărbătorește progresele mici. O piesă terminată merită un ceai împreună sau o pauză mai lungă. Oamenii rămân într-o echipă în care se simt văzuți. Iar când sezonul se încheie, o seară în care vă ascultați înregistrările împreună face mai mult pentru întoarcerea voluntarilor decât orice mesaj de mulțumire.
La început de sezon, mulți voluntari se întreabă dacă sunt destul de buni ca să rămână în echipă. Răspunsul cinstit e că regularitatea contează mai mult decât talentul. Cine vine la repetiții și își face temele mici, cinci minute pe zi, ajunge mai departe decât cel care vine rar și vrea să impresioneze dintr-o dată.
Ce alegem, până la urmă?
În cele mai multe cazuri, o combinație. Un nucleu de piese românești care dau încredere, două sau trei internaționale care aduc ceva nou și o ordine în care publicul să aibă timp să se simtă bine. Notează pe foaia aceea goală de la început două coloane, cu ce știm și ce vrem să învățăm, și completează-o cu echipa, nu în locul ei.
Apoi stabilește primele trei repetiții, rolurile și o oră la care trimiți primul mesaj cu piesa săptămânii. Restul vine cu timpul, puțin câte puțin.
